duminică, 28 decembrie 2008

Tenebrele exterioare


“Am afirmat ca fenomenul luminii fizice se dezvaluie si se desavarseste numai in ochii care o vad.Adica vizibilitatea nu exista pentru noi fara simtul vazului.
Asa se intampla si cu lumina intelectuala,ea nu exista decat pentru inteligentele capabile sa o vada.Este lumina interioara in afara careia nu exista decat tenebrele exteriorului unde,dupa cuvantul lui Hristos,se vor auzi vesnic plangerea si scrasnetul dintilor.
Dusmanii adevarului seamana acelor copii indaratnici care rastoarna si sting luminile pentru a striga si a plange mai tare in intuneric.
Adevarul este atat de inseparabil de bine ca orice fapta rea liber consimtita si savarsita fara impotrivirea constiintei,stinge lumina sufletului nostru si ne arunca in tenebrele exteriorului."

"Tatal inteligentei umane este stiinta si mama este credinta.
In paradis exista doi arbori,arborele stiintei si arborele vietii.
Stiinta trebuie si poate fecunda credinta;fara ea,credinta se epuizeaza in avorturi monstruoase si nu naste decat fantome.
Credinta este recompensa stiintei si scopul tuturor eforturilor sale;fara credinta,stiinta va sfarsi prin a se indoi de sine,cazand intr-o descurajare profunda,transformata curand in disperare.
Astfel,pe de o parte,credinciosii care dispretuiesc stiinta ignorand natura si,pe de alta parte,savantii care jignesc respingand si dorind sa desfiinteze credinta,sunt in mod egal dusmanii luminii,aruncandu-se care mai de care,unii si altii,in tenebrele lumii exterioare."
"Adevarata credinta nu poate fi in contradictie cu adevarata stiinta.Orice explicatie a dogmei pe care stiinta o va demonstra ca fiind falsa trebuie respinsa si de credinta.
Nu mai suntem in epoca in care se spunea:cred pentru ca e absurd.Acum trebuie sa spunem:Cred fiindca e absurd sa nu cred.
Stiinta si credinta nu mai sunt doua masini de razboi gata sa se infrunte:sunt doua coloane destinate sa sustina frontonul templului pacii.Trebuie curatat aurul sanctuarului atat de des manjit de jegul sacerdotal.
Hristos a spus:”Cuvintele dogmei sunt spirit si viata,iar materia nu are aici nici un amestec”.Si tot El a spus:”Nu judecati ca sa nu fiti judecati,pentru ca judecata pe care o veti face sa nu se intoarca impotriva voastra si ca sa nu fiti masurati cu aceeasi masura.”
Ce splendid elogiu intelepciunii in indoiala!Si ce proclamatie a libertatii de constiinta!Intr-adevar,un lucru este evident pentru cel care asculta de bunul simt;daca exista o lege riguroasa, aplicabila tuturor fara de care nu exista salvare,aceasta lege ar trebui promulgata in asa fel ca nimeni sa nu poata spune ca n-a auzit de existenta ei.In aceasta chestiune,o indoiala posibila este o negare categorica si daca un singur om ignora existenta unei legi,legea aceea nu este in niciun fel divina.
Nu exista doua feluri de a fi cinstit.Sa fie religia mai putin importanta decat probitatea?Nu,fara indoiala,si de aceea nu exista decat o religie in lume.Disidentele nu sunt decat aparente.Dar ceea ce este intotdeauna oribil si lipsit de religie este fanatismul ignorantilor.
Religia adevarata este religia universala."

"Adevarata religie este lumina interioara,iar formele religioase se multiplica adesea luminandu-se de fosforul spectral in tenebrele exterioare;dar forma trebuie respectata chiar la sufletele care nu inteleg spiritul.Stiinta nu poate si nici nu trebuie sa uzeze de represalii impotriva ignorantei.
Fanatismul nu stie de ce credinta are dreptate,dar ratiunea,recunoscand ca religia este necesara,stie perfect in ce si din ce cauza superstitia nu are dreptate."

"Omul care traieste cinstit,dar fara religie se priveaza el insusi de un mare ajutor,dar nu-l nedreptateste pe Dumnezeu.Darurile nu se inlocuiesc prin pedepse daca sunt refuzate si Dumnezeu nu este camatar care sa-i oblige pe oameni sa plateasca ceea ce nu au imprumutat.Oamenii au nevoie de religie,religia nu are nevoie de oameni.Cei care nu recunosc legea, vor fi judecati in afara legii.Or,aici nu este vorba de legea naturala,ci de legea religioasa sau,mai exact,de prescriptiile sacerdotale.
In afara acestor adevaruri atat de blande,atat de curate,nu sunt decat tenebrele exteriorului unde plang cei pe care religia neinteleasa nu-i poate consola si unde sectarii plini de ura impotriva iubirii isi scrasnesc dintii unii impotriva altora.”
Eliphas Levi

marți, 23 decembrie 2008

Decembre


Te uită cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele - totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, -
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa –
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.
Bacovia

joi, 18 decembrie 2008

Poveste de iarna


"In noaptea aceea m-am intins pe pamantul inghetat si frigul m-a anesteziat curand.Mi-a dat prin gand ca ar putea sa mor daca nu gasesc un acoperamant - dar unde?Tot ce era mai important in viata mea imi fusese daruit cu generozitate intr-o saptamana - si-mi fusese luat inapoi intr-o clipa,fara sa pot spune nimic.
Corpul imi tremura de frig,dar nu-mi dadeam seama.De la o clipa la alta avea sa intepeneasca - pentru ca-si cheltuise toata energia incercand sa ma incalzeasca si eram acum incapabila sa mai intreprind ceva.Atunci,corpul avea sa se intoarca la impasibilitatea sa obisnuita si moartea avea sa ma primeasca in bratele ei.
Am continuat sa dardai mai bine de un ceas.Si apoi s-a instalat pacea.
Inainte de-a inchide ochii,am inceput sa aud glasul mamei mele.Ea imi spunea o poveste pe care mi-o mai spusese si in copilarie,fara a-si da seama ca era o poveste despre mine.
"Un baiat si o fata se indragostisera nebuneste unul de altul",spunea glasul maicutei mele,intr-un amestec de vis si delir.Si s-au hotarat sa se logodeasca.Logodnicii isi fac mereu daruri.
Baiatul era sarac - singura lui avere era un ceas pe care-l mostenise de la bunicul lui.Cu gandul la parul iubitei lui,s-a hotarat sa vanda ceasul si sa-i cumpere o agrafa frumoasa de argint.
Nici fata nu avea bani pentru darul de logodna.Atunci s-a dus la magazinul celui mai mare negustor din partea locului si si-a vandut parul.Cu banii obtinuti,a cumparat o bratara de aur pentru ceasul iubitului ei.
Cand s-au intalnit,de ziua solemna a logodnei,ea i-a daruit bratara pentru un ceas care fusese vandut,iar el i-a daruit agrafa pentru parul care nu mai exista."

("La raul Piedra am sezut si-am plans" - Paulo Coelho)

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Muntele


Tin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabila confuzie.
Au trecut peste mine
Masini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Si tot felul de picioare.
Am simtit soarele
Si luna
Pe la miezul noptii.
Norii ma apasa cu umbra lor,
De evenimente grele
Si importante
Am facut bataturi.
Si cu toate ca-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Cateodata ma pomenesc urland:
Circulati numai pe partea carosabila
A sufletului meu,
Barbarilor!
(Marin Sorescu)

luni, 1 decembrie 2008

Prima zi (din decembrie)


„Dacă aş fi adormit şi m-aş fi trezit brusc într-un montagne-rousse, oare ce aş simţi?
Bun, prima senzaţie ar fi că sînt prizonieră, aş fi îngrozită de curbe, mi-ar veni să vomit şi să plec de-a­colo. Dar dacă mă încredinţez că şinele sînt destinul meu, că Dumnezeu conduce mecanismul, coşmarul acesta s-ar transforma în stimulent. Nu este decît exact ceea ce este, un montagne-rousse, o jucărie sigură şi con­fortabilă, care ajunge la terminus, dar din care, cît ţine călătoria, trebuie să privesc peisajul din jur, să ţip de emoţie.”
(Paulo Coelho -"Unsprezece minute")

joi, 20 noiembrie 2008

O cafea neagră


Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.
Sănătoşi ? Voinici ?
Cum o mai duceţi cu fericirea ?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
Am zarit lumina...
Marin Sorescu

miercuri, 12 noiembrie 2008

Exista poezie in inima ta?


"Tot ce este frumos,tot ce este cu adevarat valoros,tot ce e important,semnificativ vine din inima.
Priveste,observa,cerceteaza,mai uita-te o data la viata ta.Nimeni altcineva nu o sa te ajute.
Ai grija,e responsabilitatea ta.Esti dator fata de tine insuti sa privesti cu atentie ce faci cu viata ta.
Exista poezie in inima ta? Daca nu, nu pierde timpul.
Exploreaza!
Milioane de frumuseti si splendori te asteapta!
Dai intruna tarcoale templului vietii,dar nu intri in el.Usa e inima.
Trebuie sa treci de la gandire la simtire.Sa fii tot mai aproape de acel ceva din tine care se numeste intuitie.Intuitia e ceva care nu se invata in scoli,ea e ceva care infloreste in tine!Nu trebuie sa te duci nicaieri,trebuie doar sa cobori in tine.
Simtirea e mai aproape de intuitie.Dar pentru a fi aproape de intuitie trebuie sa te indepartezi de gandire.Distanta dintre gandire si intuitie este foarte mare.Simtirea e chiar la mijloc.Daca o iei intr-un sens,ajungi la gandire;daca o iei in celalalt sens,ajungi la intuitie.
Gandirea si intuitia se intalnesc si se contopesc in simtire!
Ai in tine o calauza.Foloseste-te de ea!"
Osho

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

Nimic altceva


Atat de aproape, indiferent cat de departe
Ar putea veni mai mult din inima
Cred in noi pentru totdeauna
Si nimic altceva nu mai conteaza

N-am fost niciodata asa sincer
Este viata noastra,avem modul nostru de a o trai
Toate aceste vorbe le rostesc numai acum
Si nimic altceva nu mai conteaza.

Tanjesc dupa incredere si o gasesc in tine
Fiecare zi ne aduce ceva nou
Suntem deschisi si la alte pareri
Si nimic altceva nu mai conteaza

Nu ne-a interesat niciodata ce fac altii
Nu ne-a interesat niciodata ce stiu altii
Insa eu stiu

Atat de aproape, indiferent cat de departe
Ar putea veni mai mult din inima
Cred in noi pentru totdeauna
Si nimic altceva nu mai conteaza

Nu ne-a interesat niciodata ce fac altii
Nu ne-a interesat niciodata ce stiu altii
Insa eu stiu

N-am fost niciodata asa de sincer
Este viata noastra, avem modul nostru de a o trai
Toate aceste vorbe le rostesc numai acum

Tanjesc dupa incredere si o gasesc in tine
Fiecare zi ne aduce ceva nou
Suntem deschisi si la alte pareri
Si nimic altceva nu mai conteaza

Niciodata nu m-a preocupat ce spun altii
Niciodata nu m-a interesat ce jocuri joaca altii
Nu ne-a interesat niciodata ce fac altii
Nu ne-a interesat niciodata ce stiu altii
Insa eu stiu

Atat de aproape, indiferent cat de departe
Ar putea veni mai mult din inima
Cred in noi pentru totdeauna
Si nimic altceva nu mai conteaza.
Metalica

joi, 6 noiembrie 2008

Orice alt copil...





Raddatz: Orice alt copil caruia mama i-ar spune “as fi dorit sa te avortez” ar fi socat si ar suferi – iar dumneavoastra spuneti: “mi-a prins bine”.
Cioran: Mi-a confirmat ideea ca sunt o intamplare,un nimic.De aceea am fost incapabil sa creez ca scriitor o opera adevarata.Cu toate acestea – si cu asta am sa inchei – am trait si am scris de parca as fi patruns dincolo de toate aparentele.Ceilalti,chiar si marii filozofi,mi s-au parut oarecum marginiti,copilarosi, naivi,victime si sclavi ai propriului lor geniu.Desi sunt un om sociabil,m-am simtit intotdeauna solitar,sfasiat intre autodispret si autoidolatrie.Singurele fiinte cu care m-am putut intelege intr-adevar nu au lasat in urma lor niciun fel de opera.A fost sansa sau nesansa lor ca nu au fost scriitori.Erau mai mult decat atat: adevarati maestri ai lehamitei.Unul dintre ei studiase teologia si trebuia sa se faca popa,dar nu s-a facut.Niciodata,niciodata nu voi uita convorbirea tulburatoare pe care am avut-o acum cincizeci de ani,o noapte intreaga,la Brasov,in Ardeal.Dupa un asemenea schimb de idei,mi s-a parut la fel de inutil sa traiesc pe cat mi s-a parut de inutil sa mor.Daca nu ai in tine acea aviditate de irezolvabil,nu-ti poti inchipui de ce excese este in stare negatia,aceasta neinduratoare luciditate.”
"Convorbiri cu Cioran"

duminică, 26 octombrie 2008

Pas cu pas


“Chiar daca sufletele noastre-s doua
ca gemene picioare de compas sunt;
al tau- cel fix,ce pare nemiscat,
dar se clinteste cand pe-al meu misca
si chiar de sta in centrul sau proptit,
cand celalalt se duce prea departe
se-nclina si-l urmeaza negresit,
si iar se-ndreapta cand celalalt se-ntoarce
la locul lui.
Asa-mi vei fi tu mie,celui care
mi-i dat sa-mi fie mersul indoit:
statura ta imi tine aproape ocolul
si ma recheama unde sunt menit.”

miercuri, 22 octombrie 2008

Să învăţăm de la artişti!


"Ce mijloace ne stau la îndemînă pentru a ne face lucrurile frumoase, atrăgătoare, dorite, atunci cînd nu sînt aşa? - şi eu cred că ele în sine nu sînt niciodată aşa! Aici am avea ceva de învăţat de la medici, de pildă cînd subţiază amăreala sau adaugă vin şi zahăr în mixtură; — dar încă şi mai mult de la artişti, care caută de fapt ne­încetat să facă asemenea invenţii şi artificii. A te în­depărta de lucruri pînă cînd mult din ele dispare şi a adăuga apoi tu însuţi mult pentru a le mai putea vedea — sau a le vedea pe după colţ şi ca într-un decupaj, ori a le aşeza astfel încît să se acopere în parte şi să nu mai permită decît o privire de perspectivă, a le privi printr-o sticlă colorată ori în lumina amurgului, sau a le da o suprafaţă şi un înveliş care nu este în întregime transparent — toate acestea ar trebui să le învăţăm de la artişti şi în rest să fim mai înţelepţi decît ei. Căci îndeobşte această putere subtilă încetează la ei acolo unde încetează arta şi începe viaţa, pe cînd noi vrem să fim poeţii vieţii noastre, în primul rînd în lucrurile cele mai mici şi banale!"
Nietzsche

marți, 14 octombrie 2008

Sonet


Cand ma gandesc la tot ce-i viu,ca n-are
Decat o clipa de desavarsire,
Ca-n tot ce-arata scena asta mare,
E-a stelelor ascunsa-nraurire;
Cand vad,ca omul ca o planta creste,
Ca- acelasi cer l-alinta si-l doboara,
Ca tocmai cand ajunge-n varf,descreste,
Iar faima lui uitarea o-nconjoara;
Vazand in toate nestatornicia,
Tu,mandru tanar,imi rasai in fata,
Cand Vremea se uneste cu Urgia,
Sa schimbe-n bezna ziua ta mareata,
Si Vremea-nfrunt,iubindu-te mereu,
Si tot ce smulge ea,ti-adaug eu.

Shakespeare

joi, 9 octombrie 2008

Ea nu era de aici…


N-am intalnit-o decat de doua ori.E putin.Dar extraordinarul nu se masoara cu masurile timpului.M-a cucerit din prima clipa cu aerul ei absolut si instrainat,cu soaptele ei(caci nu vorbea),cu gesturile sovaielnice,cu privirile ce lunecau peste fiinte si lucruri,cu prezenta ei de spectru adorabil. ”Cine esti? De unde vii?” iata intrebarea care-ti venea sa i-o pui fara sa stai pe ganduri.N-ar fi putut raspunde,intr-atat se confunda cu misterul ei ori nu-i placea sa-l tradeze.Nimeni nu va sti niciodata cum de izbutea sa respire,ce ratacire o facea sa cedeze magiei suflului si nici ce cauta printre noi.Sigur este ca nu era de aici si ca nu impartasea decaderea decat din politete ori din cine stie ce curiozitate morbida.Doar ingerii si bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care-l incercai in preajma ei.Fascinatie,tulburare supranaturala.
Din prima clipa cand am vazut-o m-am indragostit de timiditatea ei,o timiditate unica,de neuitat care-i dadea infatisarea unei vestale istovite in slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice ravasite de dorul ori de excesul de extaz,neinstare sa se mai reintoarca vreodata printre evidente!
Coplesita de bunuri,rasfata dupa cantarul lumii acesteia,parea totusi desprinsa de toate ,in pragul unei cersetorii ideale,sortita sa-si murmure saracia in miezul imperceptibilului.De altfel, ce ar fi putut sa posede si sa rosteasca,de vreme ce tacerea ii tinea loc de suflet,iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de-acele fapturi iscate din lumina lunii,despre care vorbeste Rozanov? Cu cat te gandesti la ea,cu atat erai mai putin inclinat s-o judeci dupa gusturile si vederile timpului.Sta parca sub povara unui blestem din alte vremuri.Din fericire,insusi farmecul ei facea parte din revolut.Ar fi trebuit sa se nasca sub alte zari si intr-o alta epoca,in mijlocul laudelor din Haworth,in ceturi si dezolare,alaturi de surorile Bronte…
Cel ce stie sa descifreze chipul omenesc citea cu usurinta pe al ei ca nu e osandita sa dureze,ca va fi crutata de cosmarul anilor.In viata fiind,parea atat de putin complice vietii ca n-o puteai privi fara sa te gandesti ca n-ai s-o revezi niciodata.
Un adio nespus era insemnul si legea firii sale,gloria ursitei sale,pecetea trecerii ei pe pamant;de aceea il purta ca pe un nimb,nu din ostentatie,ci din solidaritate cu nevazutul.
"Exercitii de admiratie"
Cioran

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Haiku


Viaţa mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.

miercuri, 1 octombrie 2008

Cât un fir de neghină


„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele şi-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânţă. De unde venea? Din iarbă; ţinea minte că se trezise sub o rochiţa-rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul!
S-a coborât de pe frunză şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo, — furnica nicăieri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult şi bine; altă gândire n-a mai auzit. „Înţelepciunea e rară”, se gândea biata gânganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un şivoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ţi atârnă viaţa în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. Trai e acela când eşti nevoit să-l cumpăneşti în fiecare clipă? Umbla numai pe dibuitele: cercetând, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii. „La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ? se întreba gângania. Unde să mă aşez ca să rămân liniştită?” Atunci în faţă i se ridică deodată casa, locuinţa stăpânului grădinii. „Sus, acolo, trebuie să fie bine... dar e prea înalt.” Să se ridice cu cumpătare. Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. În sfârşit, iat-o: a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinii. Uf! Cum arde tabla. Soarele o dogoreşte, un chin! Vasăzică, şi aici, iad. Şi gândul o munci iar: Ce rost avea pe lume?... Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul? Cum de nu. Dar fluturul e încântarea ochilor, floare zburătoare, o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte, trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munţii, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina... toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?...
În clipa aceea gâza prinse cu ochişorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca şi dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streaşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auziră ţipătele de bucurie ale puişorilor cărora rândunica le aducea hrană. Şi gângania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume!”...
... Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi o săgeată străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea iar hrană.

vineri, 19 septembrie 2008

Vreau sa mi te pastrez


Ma pierd aceste clipe sarutate,
Aceasta mare implinire,
Supunere si bunatate.

Cu imbratisari,dor,planset,soapte
Femeia mea,te rog adanc:
Alunga-ma afara-n noapte.

Cand buza mi-i mai arzatoare,
Atunci sa-nghete gura ta,
Razand,zdrobeste-ma-n picioare.

Fiece dor e un calau,
Blestem e cel mai pur present:
Te las caci prea mult ma vreau al tau.

Vreau de placeri cuprinsul trup,
Sa-l vad mereu ispititor,
Pe perna dulcelui trecut.

Vreau sa mi te pastrez pe tine,
De-aceea iti aleg,de paza,
Distanta ce-nfrumuseteaza.

Sa am un vis nemuritor
Cu o femeie-ndragostita
De care-n veci imi este dor.

Ady

joi, 4 septembrie 2008

Zile de toamna


“…viata mea e cat se poate de linistita de o neintrerupta monotonie.Ziua de azi o determina pe cea de maine,dupa cum ziua de ieri a determinat-o pe cea de astazi si,fara sa am trufia de a ma crede profet pot prezice dimineata,cu toata corectitudinea,ce se va intampla seara.”
“E adevarat,ma plictisesc,dar in liniste si cu o resemnare nu lipsita de o anume dulceata,pe care imi place s-o asemui cu acele zile de toamna,palide si caldute,carora le gasesti,dupa dogorile excesive ale verii,un farmec ascuns.Desi in aparenta am acceptat-o,viata aceasta nu mi se potriveste deloc,sau cel putin nu seamana nici pe departe cu viata la care visez si pentru care ma cred facut.Poate ca ma insel,poate ca intr-adevar,nu-s potrivit decat pentru acest fel de viata;dar imi vine greu s-o cred,caci daca asta mi-ar fi soarta,m-as fi impacat mai usor cu ea si asprimile ei nu m-ar fi lovit in atatea privinte- si inca atat de dureros.”
“Poate ca fericirea a trecut pe langa mine,si n-am observat-o- ca un orb ce-am fost-poate ca i-a rasunat si glasul,dar vuietul furtunilor interioare m-a impiedicat sa-l aud.”
“Dar degeaba raman tot atat de nelinistit si tot atat de nehotarat.Faptul se datoreaza poate imprejurarii ca traiesc prea mult cu mine insumi si ca cele mai mici amanunte dintr-o viata atat de monotona ca a mea iau proportii neasteptate.Prea mult ma ascult traind si gandind;imi aud bataile arterelor,pulsatiile inimii;concentrandu-mi atentia deslusesc ideile cele mai imperceptibile din aburii tulburi in care pluteau si le dau o forma concreta.Daca as fi mai activ,atunci nu as observa toate aceste lucruri marunte si n-as avea timp sa-mi privesc sufletul la microscop,asa cum fac toata ziua.Larma,care insoteste actiunea ar face sa-si ia zborul stolul gandurilor lenese care imi zumzaie prin cap si ma zapapcesc cu falfaitul aripilor;in loc sa alerg dupa fantasme,m-as lupta cu realitatile vietii;nu le-as cere femeilor decat ceea ce pot da;placere, si nu as incerca sa imbratisez nu stiu ce fantasma ideala impodobita cu nebuloase perfectiuni.”
(Teophile Gautier-"Domnisoara de Maupin")

duminică, 31 august 2008

Sah



Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu inaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El imi ataca plamanii,
Eu ma gandesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i castig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata in forma de cruce)
Dar eu ii pun in fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Ii mai castig cateva piese,
Dar,uite,jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
- O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Imi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
In spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.
Eu imi aprind o tigara
Si continui partida.

Marin Sorescu

sâmbătă, 16 august 2008

Rapirea din Serai


Viata-i o succesiune de evenimente fericite!Noroc!
Nu sunt multe lucruri de facut in viata:un copil,un lucru care sa ramana dupa tine…O fotografie,o biluta,o parghie…zise Arin potivindu-si verigheta pe deget si aratandu-se mai putin entuziasmat de frumusetea vietii care-l sufoca pe celalalt.
Era de vreun ceas in crasma cu vecinul de la trei caruia acum vreo luna ii nascuse nevasta un baiat,prilej ca omul sa-si dea toate economiile pe romuri si beri cu prietenii,colegii si vecinii carora le preamarea viata si le impartasea fericirea.Toti ii respectau efuziunile deoarece credeau in marea taina a nasterii si aveau o oarecare frica de Dumnezeu,dar nu prea consonau la fericire,acest cuvant inducand mai degraba o jena in discutiile publice la noi la romani.
Asadar Arin isi mangaia verigheta productie personala si se gandea la ale lui incercand din cand in cand sa incurajeze bucuria vecinului.El ce facuse in viata?Era trecut de cincizeci de ani,trecuse dealul - cum se spune - si vedea bine ce lasase in urma:la lucru era respectat,avea vechime in firma,era un meserias bun,castiga si pe langa salariu,stia pe langa lacatuserie si tinichigerie si ceva mecanica fina.Te-nvata viata de toate:daca era de reparat o masina de cusut Singer,Arin o repara,daca era de montat o tamplarie metalica,Arin o monta.Daca avea unul de varuit si vroia sa iasa mai ieftin,mergea Arin si-i varuia.Stia sa potriveasca din ochi culorile pentru ca in timpul liber mai si picta.Cate-o cabana pe malul unui rau de munte cu doi cerbi in preajma,cate-un apus pe un lac inrosit pe care se dragaleau doua lebede,cate-o insula pe mare de care era legata o barca cu doi indragostiti care stateau la umbra palmierilor…Stia sa picteze si tiganci cu flori si femei dezbracate si peisaje din paduri…Putea sa reproduca o ilustrata din Paris sau din insulele Tenerife…Ce voia clientul!El,de capul lui,facuse mai mult Rapirea din Serai.Din Rapire facuse vreo douazeci de bucati pe care le daduse cunoscutilor si colegilor,de multe ori contra unui serviciu,contra unui ajutor,pe cateva sticle de aracet,pe cate-o scula luata imprumut,pe cate o sticla de rom,la cate o zi de nastere.Care cum…O Rapire isi pastrase pentru el,dar nu-i prea placea cum a iesit.Picioarele cailor nu erau ca lumea…Nici voalurile cadanelor nu aratau asa…in vant,cum le voia el si apusul de soare nu avea culoarea potrivita.Aceasta Rapire si-o dusese in beci si si-o pusese deasupra scaunelului pe care statea cand lucra acolo.
Orice om de la bloc are amenajat in subsol un beci.O boxa in care tine ambalaje,lucruri uzate,netrebuincioase sau butoaie cu muraturi.El isi inchisese cu placi de B.C.A. un spatiu in preajma conductelor de apa calda in care isi amenaja un atelier de mecanica fina.Avea un strung mititel,dar foarte bun si tot felul de alte scule care-l ajutau sa faca din fier tot ce dorea.Facea holsurube,bolturi,coltare.techere.plute de pescuit,inchizatori,capete de yale,zaruri,butoni de broasca,vizoare…Din resturi facea papusi cu par de span…
Cateodata,cand se intorcea pilit din oras sau cand se supara pe nevasta,dormea in beci,in boxa,pe un prici acoperit de paturi.Se ghemuia acolo si dormea linistit fara sa dea nimanui socoteala.
Atelierul acela era si locul unui secret arzator:Arin s-a saturat intr-o vreme sa faca numai lucruri utile,folositoare si de vreo douazeci de ani avea pasiune a de a face la strung mici obiecte de fier care nu erau bune la nimic.Nu spusese nimanui nimic despre asta pentru ca sa nu-l creada ceilalti nebun,sarit,om nelalocul lui,dar facea lucrusoare sclipitoare,perfect slefuite care habar n-avea la ce-s bune.Ii placea sa faca asta,il relaxa,avea sentimentul coborarii pe un taram adanc,necunoscut celorlalti,in care el era stapanul absolut a tot ceea ce se nastea si exista.
Bau romul,il stinse cu berea,il asigura pe vecinul lui,proaspat tata,ca il respecta enorm pentru noua lui calitate si pleca acasa.Se afunda iar in viata lui ca intr-o padure tomnatica,fosnitoare si se lasa dus de valurile de frunze zi dupa zi,an de an.
Serviciul,prietenii,cate-o picatura la o zi de nastere,cate-o zala montata,cate-o usa de automobil reparata,cate-o pileala cu un coleg sau un vecin,cate o iesire in verde,un pescuit…Nu sunt multe lucruri de facut in viata:o biluta,o teava,o paghie,un arc,o fotografie,un copil…Ce sa mai faci?!
Intr-o zi a lungii sale vieti - era acum trecut de saptezeci de ani si toate-i pareau departe - cobora ca de-obicei in beci si luand cutia de tabla in care adunase ani la rand micile obiecte nefolositoare avu o stranie senzatie de implinire.Un fel de "acum e gata","e de ajuns" care l-a potopit privind obiectele mici de fier.O traire confuza,inexplicabila care-l facu sa goleasca bancul de lucru de orice scula si sa rastoarne gramada de obiecte din cutie in mijlocul ei.O privi asa,stralucind in lumina slaba a becului,apoi o intinse cu mana punand lucrurile unul langa celelalt.Le lua apoi pe rand in mana,le studie,pe unele mai vechi le curata cu smirghel si dintr-o data,jucandu-se cu doua dintre ele,observa ca se potrivesc,ca se imbina.Le puse laolalta si cauta un altul care sa aiba capul facut astfel incat sa intre in stutul celui de-al doilea.Il gasi si merse mai departe.
Ca intr-un joc magic obiectele din fata lui intrau,unul in altul,se imbucau,se infiletau,se imbinau,dand nastere unui nou obiect.Curand Arin tinea in mana un pistol impecabil,nou-nout,lucitor si pe masa,in fata lui,se afla doar inca un lucru din cele din cutie care intra perfect in butoiasul pistolului:un glont.
Uluit de asa intamplare Arin puse teava pistolului in gura si apasa pe tragaci.Auzi bubuitura,o mare de lumina ii exploda in fata si cazu de pe scaunel,chircit,la picioarele bancului de lucru.O aschie a sarit din diamantul timpului.
In spatele lui,sangele imprastiat de glontul care-i traversase teasta se lati pe panza intr-un apus de soare perfect si dadu viata voalurilor cadanelor in cea mai reusita si frumoasa Rapire din Serai.
Alexandru Uiuiu

marți, 12 august 2008

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,
cânta dintr-un flaut de os şi zicea:
— Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
— Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...
Dar prinţul trecând zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi, el dădea buruiana-ntr-o parte:
— Priviţi, cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeata de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: — Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi , el zorea risipite alaiuri:
— Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!...
— Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind indrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: — Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el striga îndemnându-i spre creste:
— Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeata de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspundea întorcându-se: — Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase năprasnic prin colbul roşcat.
— Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
— Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar el răspunse-ntorcându-se: — Taci.
Mai bine ia cornul si suna intruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creştete luna
şi cornul sună , însă foarte puţin.

Ştefan Augustin-Doinaş

luni, 28 iulie 2008

Mai sus!



S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliţei: „Pitpalac!”
Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului.
Dar peste puţin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul şi se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerită în care să-şi verse prinosul.
Scuturându-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocârliei. Apoi se dezlipi de ţărână şi, pâlpâind din aripi, se înălţă.
Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.
Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, şi-ncă una.
Mai sus!
Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea şi pentru soare cânta.
I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de ţărâna pământului, — ea şi raza, în singurătatea ameţitoare a înălţimilor...
Îşi avântă din ce în ce cântecul; şi încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănţuie glasul, i-l ţine închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, uşoară ca aerul, străvezie ca el.
Mai sus! mai sus!
Şi trupul mereu o trage înapoi către pământ, şi raza mereu o cheamă către înălţimi.
Într-un avânt îşi pune cea din urmă putere şi, deodată, se simte, în sfârşit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.
Şi-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalţă singur, tremurător şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de ţărână spre pământ.

joi, 17 iulie 2008

Condiţie


Sunt

asemenea

nisipului clepsidrei

care

poate fi timp

numai

în

cădere.

duminică, 6 iulie 2008

Cufundare interioara


"Să ne închipuim o plantă: cum prinde rădăcină în sol, cum dă la iveală frunză după frunză, cum se desfăşoară în floare. Iar acum să ne imaginăm lângă plantă un om. Să dăm viaţă în sufleţul nostru gândului că omul are calităţi şi aptitudini care prin comparaţie cu cele ale plantei sunt mai desăvârşite. Gândiţi-vă că el se poate deplasa aici sau acolo potrivit sentimentelor şi voinţei sale, în timp ce planta este legată de sol. Acum spuneţi: Desigur, omul este mai perfect decât planta; în schimb, eu constat la el şi însuşiri pe care la plantă nu le percep şi prin aceasta planta mi se pare, dintr-o anumită perspectivă, mai perfectă decât omul. Omul este plin de pofte şi pasiuni, el este condus de acestea în comportamentul său. Referindu-mă la om, eu pot vorbi de rătăciri datorate poftelor şi patimilor sale. La plantă constat că ea urmează legile pure ale creşterii de la frunză la frunză, că îşi deschide floarea fără pasiune spre raza solară virgină. Pot spune că omul are o anumită perfecţiune faţă de plantă, dar el a plătit această perfecţionare prin aceea că a lăsat să se adauge în fiinţa sa forţelor plantei, care mie îmi apar pure, pofte, dorinţe şi patimi. Îmi imaginez că sucul verde curge prin plantă şi că aceasta este expresia legilor de creştere pure, lipsite de patimă. Apoi îmi imaginez cum sângele roşu curge prin venele omului şi cum acesta este expresia poftelor, dorinţelor şi patimilor. Fac să se nască toate acestea în sufletul meu ca un gând plin de viaţă. Îmi reprezint, mai departe, cum omul este capabil de evoluţie; cum îşi poate clarifica şi purifica poftele şi patimile prin capacităţile sale sufleteşti superioare. Mă gândesc cum poate fi distrus astfel ceva inferior din poftele şi patimile acestea, şi cum ele pot să renască pe o treaptă superioară. Atunci sângele va putea fi expresia poftelor şi patimilor purificate. Privesc, de exemplu, în spirit la trandafir şi spun: În petala roşie a trandafirului eu văd culoarea sucului verde al plantei transformat în roşu; iar trandafirul roşu ascultă ca şi frunza verde de legile curate, lipsite de patimi ale creşterii. Roşul trandafirului ar putea să devină pentru mine simbolul unui sânge care este expresia poftelor şi patimilor purificate, care s-au dezbărat de ceea ce este inferior şi în puritatea lor se aseamănă forţelor care acţionează în trandafirul rosu. Încerc să nu prelucrez astfel de gânduri numai în raţiunea mea, ci să le las să devină vii şi în simţirea mea. Eu pot să am o senzaţie care mă face fericit când îmi reprezint puritatea şi lipsa de pasionalitate a plantei care creşte; pot să produc în mine sentimentul că unele perfecţiuni superioare trebuie plătite cu dorinţe şi pofte. Aceasta poate transforma fericirea pe care am simţit-o mai înainte într-un sentiment grav; apoi, se poate anima în mine sentimentul unei fericiri eliberatoare, când mă dăruiesc gândului privitor la sângele roşu care poate deveni purtător de trăiri interioare curate, ca şi sucul roşu al trandafirului. Este esenţial să nu te dăruieşti fără nici o simţire gândurilor care servesc la construirea unei reprezentări simbolice."
Steiner

sâmbătă, 21 iunie 2008

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Lucian Blaga

luni, 16 iunie 2008

Sa asculti caderea florilor din pom si cresterea pietrelor


“Fii japonez,ca sa supravietuiesti.Fa ce facem noi,lasa-te in voia karmei,fara sa-ti fie rusine.Fortele pe care nu le stapanesti,lasa-le,da-le pace.
Pune toate lucrurile in camarutele lor separate si asculta de armonia vietii,de armonia ta interioara.
Supune-te.”

“-Aceasta intamplare,nu trebuie lasata sa-ti distruga armonia.
-Cum?Cum sa fac asta?
-Priveste la piatra asta.Ascult-o cum creste.
-Poftim?
-Ascult-o cum creste.Lasa-ti mintea sa zaboveasca asupra ei,asupra armoniei pietrei.Asculta viata acestei pietre.Asculta iubitule,de dragul vietii tale.”

“Asculta,daca vrei pace pentru sufletul tau,trebuie sa inveti sa bei ceai dintr-o ceasca goala.Gandesti ca realitatea e-n ceasca,gandesti ca ceaiul e acolo,bautura calda verde pal,a zeilor.Daca te concentrezi intens,poti.Numai in clipele de mare intensitate,de tristete si singuratate pot.Dar gustul ceaiului ireal,pare sa dea un sens vietii.E greu de explicat.Eu am reusit o data sau de doua ori.Uneori obtii armonia interioara doar incercand.”

“Vezi tu,spuse ea,aici trebuie sa inveti sa-ti creezi propria ta singuratate.Noi,suntem invatati din copilarie sa ne retragem in noi insine,sa ridicam pereti de nepatruns,in spatele carora traim.Daca n-am izbuti cu siguranta am innebuni cu totii si ne-am ucide unul pe celalalt si pe noi insine.
-Dar cum va inchideti urechile,Mariko-san?Asta e cu neputinta.
-O,foarte usor,prin educatie.
Bineinteles educatia incepe imediat ce copilul poate sa vorbeasca,asa ca foarte curand devine o a doua natura pentru noi.Cum altfel am putea supravietui?Mai intai incepi prin a-ti curata mintea de oameni,ca sa te asezi pe tine insuti intr-un alt plan.Privitul unui apus de soare,este de un mare ajutor,sau ascultatul ploii…ai observat Anjin-san cat de diferite sunt sunetele ploii?Daca asculti intradevar,atunci prezentul dispare,nu?Sa asculti caderea florilor din pom si cresterea pietrelor este un exercitiu exceptional de bun.Bineinteles nu se presupune sa vezi lucrurile,ele nu sunt decat semne,mesaje pentru inima ta,sa-ti aminteasca de vremelnicia vietii,te ajuta sa-ti castigi armonia perfecta.”
James Clavell- "Shogun"

vineri, 13 iunie 2008

Nu regret nimic



Am visat multe vise care nu s-au adeverit,
Le-am văzut apunând la orizont,
Dar mi-am realizat multe dintre vise, slavă Domnului,
Încât să continui să visez.

M-am rugat de multe ori şi nu am primit răspuns,
Am aşteptat mult şi bine,
Dar destul de multe rugăciuni au avut răspuns
Încât să continui să mă rog.

Am avut încredere în mulţi prieteni care m-au trădat
Şi m-au lăsat să plâng singur,
Dar am avut destui prieteni care mi-au rămas aproape
Încât să continui să am încredere.

Am sădit multe seminţe care s-au pierdut pe drum
Şi păsările s-au hrănit cu ele,
Dar am avut destule rămase în mână
Încât să continui să semăn.

Am secat cana cu deznădejdi şi durere,
Am trăit multe zile fără cântece,
Dar am băut destul nectar de la trandafirul vieţii
Încât să vreau să continui să trăiesc.

Howard Goodman

marți, 10 iunie 2008

Acolo, sus, pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau...


„Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere.
Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul liminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.”
Emil Garleanu –„Caprioara”

vineri, 6 iunie 2008

La steaua




















La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.
Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.

Eminescu

miercuri, 4 iunie 2008

...atata frumusete risipita pentru o pacaleala


"Un tablou in ulei ii atrase privirile si i le retinu.Valuri furioase se napusteau asupra unei stanci semete; nori amenintatori si josi acopereau cerul; si,nu departe de tarm,cu panzele stranse,un schooner aplecat atat de tare,incat i se vedea puntea intreaga,salta peste valuri proiectat pe-un cer dusmanos si inrosit de soarele ce statea sa apuna.Tabloul era frumos si-l atrase cu o putere careia nu-i putea rezista.Uita de mersu-i stangaci si se dadu aproape de tablou,foarte aproape.Frumusetea disparu de pe panza.Pe chipul lui se arata uimirea.Se uita la ceea ce parea a fi mazgalitura facuta la intamplare,apoi se trase indarat.Si dintr-o data toata frumusetea se revarsa iarasi pe panza."Un tablou de pacaleala",isi zise el in clipa cand inceta sa-l mai priveasca,desi prin valmasagul nenumaratelor impresii culese gasi si prilejul de a incerca o tresarire de indignare la gandul ca atata frumusete e risipita pentru o pacaleala."
"Martin Eden" - Jack London