sâmbătă, 21 iunie 2008

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Lucian Blaga

luni, 16 iunie 2008

Sa asculti caderea florilor din pom si cresterea pietrelor


“Fii japonez,ca sa supravietuiesti.Fa ce facem noi,lasa-te in voia karmei,fara sa-ti fie rusine.Fortele pe care nu le stapanesti,lasa-le,da-le pace.
Pune toate lucrurile in camarutele lor separate si asculta de armonia vietii,de armonia ta interioara.
Supune-te.”

“-Aceasta intamplare,nu trebuie lasata sa-ti distruga armonia.
-Cum?Cum sa fac asta?
-Priveste la piatra asta.Ascult-o cum creste.
-Poftim?
-Ascult-o cum creste.Lasa-ti mintea sa zaboveasca asupra ei,asupra armoniei pietrei.Asculta viata acestei pietre.Asculta iubitule,de dragul vietii tale.”

“Asculta,daca vrei pace pentru sufletul tau,trebuie sa inveti sa bei ceai dintr-o ceasca goala.Gandesti ca realitatea e-n ceasca,gandesti ca ceaiul e acolo,bautura calda verde pal,a zeilor.Daca te concentrezi intens,poti.Numai in clipele de mare intensitate,de tristete si singuratate pot.Dar gustul ceaiului ireal,pare sa dea un sens vietii.E greu de explicat.Eu am reusit o data sau de doua ori.Uneori obtii armonia interioara doar incercand.”

“Vezi tu,spuse ea,aici trebuie sa inveti sa-ti creezi propria ta singuratate.Noi,suntem invatati din copilarie sa ne retragem in noi insine,sa ridicam pereti de nepatruns,in spatele carora traim.Daca n-am izbuti cu siguranta am innebuni cu totii si ne-am ucide unul pe celalalt si pe noi insine.
-Dar cum va inchideti urechile,Mariko-san?Asta e cu neputinta.
-O,foarte usor,prin educatie.
Bineinteles educatia incepe imediat ce copilul poate sa vorbeasca,asa ca foarte curand devine o a doua natura pentru noi.Cum altfel am putea supravietui?Mai intai incepi prin a-ti curata mintea de oameni,ca sa te asezi pe tine insuti intr-un alt plan.Privitul unui apus de soare,este de un mare ajutor,sau ascultatul ploii…ai observat Anjin-san cat de diferite sunt sunetele ploii?Daca asculti intradevar,atunci prezentul dispare,nu?Sa asculti caderea florilor din pom si cresterea pietrelor este un exercitiu exceptional de bun.Bineinteles nu se presupune sa vezi lucrurile,ele nu sunt decat semne,mesaje pentru inima ta,sa-ti aminteasca de vremelnicia vietii,te ajuta sa-ti castigi armonia perfecta.”
James Clavell- "Shogun"

vineri, 13 iunie 2008

Nu regret nimic



Am visat multe vise care nu s-au adeverit,
Le-am văzut apunând la orizont,
Dar mi-am realizat multe dintre vise, slavă Domnului,
Încât să continui să visez.

M-am rugat de multe ori şi nu am primit răspuns,
Am aşteptat mult şi bine,
Dar destul de multe rugăciuni au avut răspuns
Încât să continui să mă rog.

Am avut încredere în mulţi prieteni care m-au trădat
Şi m-au lăsat să plâng singur,
Dar am avut destui prieteni care mi-au rămas aproape
Încât să continui să am încredere.

Am sădit multe seminţe care s-au pierdut pe drum
Şi păsările s-au hrănit cu ele,
Dar am avut destule rămase în mână
Încât să continui să semăn.

Am secat cana cu deznădejdi şi durere,
Am trăit multe zile fără cântece,
Dar am băut destul nectar de la trandafirul vieţii
Încât să vreau să continui să trăiesc.

Howard Goodman

marți, 10 iunie 2008

Acolo, sus, pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau...


„Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere.
Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul liminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.”
Emil Garleanu –„Caprioara”

vineri, 6 iunie 2008

La steaua




















La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.
Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.

Eminescu

miercuri, 4 iunie 2008

...atata frumusete risipita pentru o pacaleala


"Un tablou in ulei ii atrase privirile si i le retinu.Valuri furioase se napusteau asupra unei stanci semete; nori amenintatori si josi acopereau cerul; si,nu departe de tarm,cu panzele stranse,un schooner aplecat atat de tare,incat i se vedea puntea intreaga,salta peste valuri proiectat pe-un cer dusmanos si inrosit de soarele ce statea sa apuna.Tabloul era frumos si-l atrase cu o putere careia nu-i putea rezista.Uita de mersu-i stangaci si se dadu aproape de tablou,foarte aproape.Frumusetea disparu de pe panza.Pe chipul lui se arata uimirea.Se uita la ceea ce parea a fi mazgalitura facuta la intamplare,apoi se trase indarat.Si dintr-o data toata frumusetea se revarsa iarasi pe panza."Un tablou de pacaleala",isi zise el in clipa cand inceta sa-l mai priveasca,desi prin valmasagul nenumaratelor impresii culese gasi si prilejul de a incerca o tresarire de indignare la gandul ca atata frumusete e risipita pentru o pacaleala."
"Martin Eden" - Jack London