duminică, 26 octombrie 2008

Pas cu pas


“Chiar daca sufletele noastre-s doua
ca gemene picioare de compas sunt;
al tau- cel fix,ce pare nemiscat,
dar se clinteste cand pe-al meu misca
si chiar de sta in centrul sau proptit,
cand celalalt se duce prea departe
se-nclina si-l urmeaza negresit,
si iar se-ndreapta cand celalalt se-ntoarce
la locul lui.
Asa-mi vei fi tu mie,celui care
mi-i dat sa-mi fie mersul indoit:
statura ta imi tine aproape ocolul
si ma recheama unde sunt menit.”

miercuri, 22 octombrie 2008

Să învăţăm de la artişti!


"Ce mijloace ne stau la îndemînă pentru a ne face lucrurile frumoase, atrăgătoare, dorite, atunci cînd nu sînt aşa? - şi eu cred că ele în sine nu sînt niciodată aşa! Aici am avea ceva de învăţat de la medici, de pildă cînd subţiază amăreala sau adaugă vin şi zahăr în mixtură; — dar încă şi mai mult de la artişti, care caută de fapt ne­încetat să facă asemenea invenţii şi artificii. A te în­depărta de lucruri pînă cînd mult din ele dispare şi a adăuga apoi tu însuţi mult pentru a le mai putea vedea — sau a le vedea pe după colţ şi ca într-un decupaj, ori a le aşeza astfel încît să se acopere în parte şi să nu mai permită decît o privire de perspectivă, a le privi printr-o sticlă colorată ori în lumina amurgului, sau a le da o suprafaţă şi un înveliş care nu este în întregime transparent — toate acestea ar trebui să le învăţăm de la artişti şi în rest să fim mai înţelepţi decît ei. Căci îndeobşte această putere subtilă încetează la ei acolo unde încetează arta şi începe viaţa, pe cînd noi vrem să fim poeţii vieţii noastre, în primul rînd în lucrurile cele mai mici şi banale!"
Nietzsche

marți, 14 octombrie 2008

Sonet


Cand ma gandesc la tot ce-i viu,ca n-are
Decat o clipa de desavarsire,
Ca-n tot ce-arata scena asta mare,
E-a stelelor ascunsa-nraurire;
Cand vad,ca omul ca o planta creste,
Ca- acelasi cer l-alinta si-l doboara,
Ca tocmai cand ajunge-n varf,descreste,
Iar faima lui uitarea o-nconjoara;
Vazand in toate nestatornicia,
Tu,mandru tanar,imi rasai in fata,
Cand Vremea se uneste cu Urgia,
Sa schimbe-n bezna ziua ta mareata,
Si Vremea-nfrunt,iubindu-te mereu,
Si tot ce smulge ea,ti-adaug eu.

Shakespeare

joi, 9 octombrie 2008

Ea nu era de aici…


N-am intalnit-o decat de doua ori.E putin.Dar extraordinarul nu se masoara cu masurile timpului.M-a cucerit din prima clipa cu aerul ei absolut si instrainat,cu soaptele ei(caci nu vorbea),cu gesturile sovaielnice,cu privirile ce lunecau peste fiinte si lucruri,cu prezenta ei de spectru adorabil. ”Cine esti? De unde vii?” iata intrebarea care-ti venea sa i-o pui fara sa stai pe ganduri.N-ar fi putut raspunde,intr-atat se confunda cu misterul ei ori nu-i placea sa-l tradeze.Nimeni nu va sti niciodata cum de izbutea sa respire,ce ratacire o facea sa cedeze magiei suflului si nici ce cauta printre noi.Sigur este ca nu era de aici si ca nu impartasea decaderea decat din politete ori din cine stie ce curiozitate morbida.Doar ingerii si bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care-l incercai in preajma ei.Fascinatie,tulburare supranaturala.
Din prima clipa cand am vazut-o m-am indragostit de timiditatea ei,o timiditate unica,de neuitat care-i dadea infatisarea unei vestale istovite in slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice ravasite de dorul ori de excesul de extaz,neinstare sa se mai reintoarca vreodata printre evidente!
Coplesita de bunuri,rasfata dupa cantarul lumii acesteia,parea totusi desprinsa de toate ,in pragul unei cersetorii ideale,sortita sa-si murmure saracia in miezul imperceptibilului.De altfel, ce ar fi putut sa posede si sa rosteasca,de vreme ce tacerea ii tinea loc de suflet,iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de-acele fapturi iscate din lumina lunii,despre care vorbeste Rozanov? Cu cat te gandesti la ea,cu atat erai mai putin inclinat s-o judeci dupa gusturile si vederile timpului.Sta parca sub povara unui blestem din alte vremuri.Din fericire,insusi farmecul ei facea parte din revolut.Ar fi trebuit sa se nasca sub alte zari si intr-o alta epoca,in mijlocul laudelor din Haworth,in ceturi si dezolare,alaturi de surorile Bronte…
Cel ce stie sa descifreze chipul omenesc citea cu usurinta pe al ei ca nu e osandita sa dureze,ca va fi crutata de cosmarul anilor.In viata fiind,parea atat de putin complice vietii ca n-o puteai privi fara sa te gandesti ca n-ai s-o revezi niciodata.
Un adio nespus era insemnul si legea firii sale,gloria ursitei sale,pecetea trecerii ei pe pamant;de aceea il purta ca pe un nimb,nu din ostentatie,ci din solidaritate cu nevazutul.
"Exercitii de admiratie"
Cioran

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Haiku


Viaţa mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.

miercuri, 1 octombrie 2008

Cât un fir de neghină


„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! În iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele şi-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânţă. De unde venea? Din iarbă; ţinea minte că se trezise sub o rochiţa-rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, asta era greul!
S-a coborât de pe frunză şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo, — furnica nicăieri. Altele a întâlnit, dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. A mers mult şi bine; altă gândire n-a mai auzit. „Înţelepciunea e rară”, se gândea biata gânganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! Într-o zi o prinse ploaia; din nebăgare de seamă, căzu într-un şivoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată, ce spaimă, Doamne! stătu o clipă, fără suflare, sub talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ţi atârnă viaţa în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. Trai e acela când eşti nevoit să-l cumpăneşti în fiecare clipă? Umbla numai pe dibuitele: cercetând, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii. „La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ? se întreba gângania. Unde să mă aşez ca să rămân liniştită?” Atunci în faţă i se ridică deodată casa, locuinţa stăpânului grădinii. „Sus, acolo, trebuie să fie bine... dar e prea înalt.” Să se ridice cu cumpătare. Întâi zbură pe vârful unei gherghine; de acolo, pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă, pe iedera dimprejurul balconului. În sfârşit, iat-o: a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinii. Uf! Cum arde tabla. Soarele o dogoreşte, un chin! Vasăzică, şi aici, iad. Şi gândul o munci iar: Ce rost avea pe lume?... Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fluturul? Cum de nu. Dar fluturul e încântarea ochilor, floare zburătoare, o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte, trăiesc mii la un loc; furnica, dacă ar fi de o sută de ori mai mare, i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munţii, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina... toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?...
În clipa aceea gâza prinse cu ochişorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca şi dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de sub streaşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auziră ţipătele de bucurie ale puişorilor cărora rândunica le aducea hrană. Şi gângania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume!”...
... Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi o săgeată străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea iar hrană.