Mai sus!

S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliţei: „Pitpalac!”
Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului.
Dar peste puţin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul şi se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerită în care să-şi verse prinosul.
Scuturându-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocârliei. Apoi se dezlipi de ţărână şi, pâlpâind din aripi, se înălţă.
Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.
Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, şi-ncă una.
Mai sus!
Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea şi pentru soare cânta.
I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de ţărâna pământului, — ea şi raza, în singurătatea ameţitoare a înălţimilor...
Îşi avântă din ce în ce cântecul; şi încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănţuie glasul, i-l ţine închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, uşoară ca aerul, străvezie ca el.
Mai sus! mai sus!
Şi trupul mereu o trage înapoi către pământ, şi raza mereu o cheamă către înălţimi.
Într-un avânt îşi pune cea din urmă putere şi, deodată, se simte, în sfârşit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.
Şi-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalţă singur, tremurător şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de ţărână spre pământ.

Emil Gârleanu

Condiţie

Sunt

asemenea

nisipului clepsidrei

care

poate fi timp

numai

în

cădere.

Ana Blandiana

Cufundare interioara

"Să ne închipuim o plantă: cum prinde rădăcină în sol, cum dă la iveală frunză după frunză, cum se desfăşoară în floare. Iar acum să ne imaginăm lângă plantă un om. Să dăm viaţă în sufleţul nostru gândului că omul are calităţi şi aptitudini care prin comparaţie cu cele ale plantei sunt mai desăvârşite. Gândiţi-vă că el se poate deplasa aici sau acolo potrivit sentimentelor şi voinţei sale, în timp ce planta este legată de sol. Acum spuneţi: Desigur, omul este mai perfect decât planta; în schimb, eu constat la el şi însuşiri pe care la plantă nu le percep şi prin aceasta planta mi se pare, dintr-o anumită perspectivă, mai perfectă decât omul. Omul este plin de pofte şi pasiuni, el este condus de acestea în comportamentul său. Referindu-mă la om, eu pot vorbi de rătăciri datorate poftelor şi patimilor sale. La plantă constat că ea urmează legile pure ale creşterii de la frunză la frunză, că îşi deschide floarea fără pasiune spre raza solară virgină. Pot spune că omul are o anumită perfecţiune faţă de plantă, dar el a plătit această perfecţionare prin aceea că a lăsat să se adauge în fiinţa sa forţelor plantei, care mie îmi apar pure, pofte, dorinţe şi patimi. Îmi imaginez că sucul verde curge prin plantă şi că aceasta este expresia legilor de creştere pure, lipsite de patimă. Apoi îmi imaginez cum sângele roşu curge prin venele omului şi cum acesta este expresia poftelor, dorinţelor şi patimilor. Fac să se nască toate acestea în sufletul meu ca un gând plin de viaţă. Îmi reprezint, mai departe, cum omul este capabil de evoluţie; cum îşi poate clarifica şi purifica poftele şi patimile prin capacităţile sale sufleteşti superioare. Mă gândesc cum poate fi distrus astfel ceva inferior din poftele şi patimile acestea, şi cum ele pot să renască pe o treaptă superioară. Atunci sângele va putea fi expresia poftelor şi patimilor purificate. Privesc, de exemplu, în spirit la trandafir şi spun: În petala roşie a trandafirului eu văd culoarea sucului verde al plantei transformat în roşu; iar trandafirul roşu ascultă ca şi frunza verde de legile curate, lipsite de patimi ale creşterii. Roşul trandafirului ar putea să devină pentru mine simbolul unui sânge care este expresia poftelor şi patimilor purificate, care s-au dezbărat de ceea ce este inferior şi în puritatea lor se aseamănă forţelor care acţionează în trandafirul rosu. Încerc să nu prelucrez astfel de gânduri numai în raţiunea mea, ci să le las să devină vii şi în simţirea mea. Eu pot să am o senzaţie care mă face fericit când îmi reprezint puritatea şi lipsa de pasionalitate a plantei care creşte; pot să produc în mine sentimentul că unele perfecţiuni superioare trebuie plătite cu dorinţe şi pofte. Aceasta poate transforma fericirea pe care am simţit-o mai înainte într-un sentiment grav; apoi, se poate anima în mine sentimentul unei fericiri eliberatoare, când mă dăruiesc gândului privitor la sângele roşu care poate deveni purtător de trăiri interioare curate, ca şi sucul roşu al trandafirului. Este esenţial să nu te dăruieşti fără nici o simţire gândurilor care servesc la construirea unei reprezentări simbolice."

Steiner