Tablouri

Toate muzeele se tem de mine,

Fiindcă de câte ori stau o zi-ntreagă

În faţa unui tablou,

A doua zi se anunţă

Dispariţia tabloului.



În fiecare noapte sunt prins furând

Într-o altă parte a lumii,

Dar mie nici nu-mi pasă

De gloanţele ce-mi şuieră pe la ureche,

Şi de câinii lup care-mi cunosc acum

Mirosul urmelor

Mai bine decât îndrăgostiţii

Parfumul iubitei.



Vorbesc tare cu pânzele ce-mi primejduiesc viaţa,

Le-agăţ de nori şi de copaci

Şi mă dau înapoi să am perspectivă.

Cu maeştrii “italieni” poţi să legi uşor o conversaţie.

Ce gălăgie de culori !

Şi din cauza asta

Cu ei sunt foarte repede prins,

Văzut şi auzit de la distanţă,

Parcă aş duce-n braţe papagali.



Cel mai greu se fură Rembrandt:

Întinzi mâna şi dai de-ntuneric –

Te-apucă groaza, oamenii lui nu au trupuri,

Ci numai ochi închişi în beciuri întunecoase.



Pânzele lui Van Gogh sunt nebune,

Se-nvârtesc şi se dau peste cap,

Şi trebuie să ţii bine de ele

Cu amândouă mâinile,

Că sunt supte de-o forţă din lună.



Nu ştiu de ce Bruegel mă face să plâng,

El nu era mai bătrân decât mine,

Dar i s-a spus bătrânul,

Fiindcă pe toate le ştia când a murit.



Şi eu caut să-nvăţ de la el,

Dar nu pot să-mi ţin lacrimile,

Care-mi curg pe ramele lui de aur

Când fug cu anotimpurile la subsuoară.



Cum vă spuneam, în fiecare noapte

Fur câte un tablou

Cu o dexteritate de invidiat,

Drumul fiind însă foarte lung.



Sunt prins până la urmă,

Şi ajung acasă noaptea târziu,

Obosit şi sfâşiat de câini,

Ţinând în mână o reproducere ieftină.

Marin Sorescu