„D’Artagnan se simti destul de umilit fiindca nu putuse face rost decat de un pranz si jumatate,caci gustarea de la preot nu putea fi socotita decat ca o jumatate de pranz fata de ospetele pe care Athos,Porthos si Aramis izbutisera sa le descopere.Se socotea deci a fi o povara pentru ei toti,uitand in tinereasca sa buna-credinta ca hranise intreaga tovarasie vreme de o luna;mintea lui iscoditoare incepu sa se framante.Chibzui adanc si intelese pentru intaia oara ca aceasta stransa intelegere intre patru tineri,viteji,cutezatori si neobositi ar trebui sa aiba cu totul alt tel decat plimbari desalate,lectii de scrima si solticarii,cu mai mult sau mai putin duh.
Intr-adevar,patru barbati ca ei,patru barbati credinciosi unul altuia cu trup si suflet,patru barbati gata sa se sprijine oricand,fara sa dea nici un pas indarat,indeplinind,de unul singur sau impreuna,hotararile luate laolalta,patru brate amenintand cele patru puncte cardinale sau indreptate spre aceeasi zare trebuiau negresit,fie pe ascuns,fie la lumina zilei,fie pe sub pamant,fie prin santuri,fie prin viclenie,fie prin forta,sa-si croiasca drum spre telul catre care nazuiau,oricat ar fi fost de bine pazit sau de indepartat.Singurul lucru care-l mira pe D’Artagnan era ca pe niciunul din prietenii lui nu-l framantasera asemenea ganduri.In schimb se gandea el pentru ei,si se gandea temeinic,chinuindu-si mintea incotro sa indrepte aceasta forta unica de patru ori intarita,cu ajutorul careia nu se indoia ca ar fi putut rasturna lumea,la fel ca si parghia pe care o cauta Arhimede.”
( Alexandre Dumas- „Cei trei muschetari”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu