Fiţi duri!...cu mine

„De ce atît de dur?" - i-a spus odată cărbunele de bucătărie diamantului - „Oare nu sîntem rude apropiate?"
“De ce atît de moi?” - O, fraţii mei, astfel vă întreb: - “Oare nu sînteţi fraţii mei?”
De ce atât de moi, de vremelnici şi de supuşi? De ce atîta negare, renegare în inimile voastre? Atît de puţin destin în privirile voastre?
Şi de nu vreţi să fiţi destine, şi neîndurători: împreună cu mine cum aţi putea vreodată — birui?
Şi dacă duritatea voastră nu voieşte să străfulgere, să taie şi să reteze: împreună cu mine cum aţi putea ceva vreodată — făuri?
Căci toţi făuritorii sînt duri. Şi trebuie sa socotiţi o fericire, să apăsaţi cu mîna voastră asupra mileniilor precum asupra unei bucăţi de ceară, o fericire, ca scrisul vostru, să-l săpaţi, în vrerea strînsă în milenii, ca în bronz — mai duri ca bronzul, mai nobili ca bronzul. Deplina duritate e nobleţea supremă.
Această nouă tablă, o, fraţii mei, o pun deasupra voastră: fiţi duri!...

Nietzsche - “Aşa grăit-a Zarathustra”