Asta e
singura mea răzbunare pe viaţă,
Ce frumos se arcuiesc sprâncenele
Peste clipa aceasta
Măreaţă! Şi o apă pe care
Am ascultat-o toată noaptea
Parcă-şi adună curcubeie invers boltite
Din toartele tale
("Nu, cercei") Care au ascultat şi ele
("Trebuie să iau alţii?")
("Tu le spui cercei?") paşii noştri,
Parcă de când lumea
Apropiindu-se. În orice caz,
Podoabele tale mă iubesc,
Absolut toate.
E o sclipire de aur şi de argint
(Pe celelalte nu le trecem)
Şi-o simpatie a metalelor nemaipomenită.
Da, ca şi eu sunt preţios.
Eşti atât de pură
Ca un copil care observă prima dată
Că are voie să se rasfeţe şi el un pic,
Dreptul frumuseţii la răsfaţ.
(Nu în paranteză)
("Mă înnebunesc parantezele astea ale tale"
"Lasă-le acolo") ("Două paranteze, una după alta?")
("Parcă trei"). ("Patru").
Ce puţin ai uzat de acest drept
Sfânt şi inalienabil
Al femeii de-a se uita pe sine - în oglindă -
Şi de-a se regăsi în oglindă, mai proaspătă
Îmbăiată în adâncile ape.
Acum oglinda am fost eu -
Puţin aburit de ceaţa munţilor
Pe care nu i-am văzut,
Ca un tunel care trece prin alt tunel
Şi gândurile tale ţineau loc de santinelă,
La poduri şi viaducte, ca totul să fie în regulă
Să nu se ciocnească
Două nopţi de nepătruns.
"De aceea n-am putut dormi eu toată noaptea".
Au fost galaxiile care se caută.
Şi pipăindu-ţi acum umbra pe pământ
Uiţi şi cer şi galaxii,
Oricât de frumoasă ar fi imaginea
Nu face cât genunchiul tău drept (sau stâng?)
Dreptul, că nu vreau să-ncepem
Cu stângul, doamne fereşte,
Dreptul,
Care în acest moment este un centru al cosmosului.
Aştept ce-o să zici, ca să văd cum termin.
Marin Sorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu