Zile de toamna

“…viata mea e cat se poate de linistita de o neintrerupta monotonie.Ziua de azi o determina pe cea de maine,dupa cum ziua de ieri a determinat-o pe cea de astazi si,fara sa am trufia de a ma crede profet pot prezice dimineata,cu toata corectitudinea,ce se va intampla seara.”
“E adevarat,ma plictisesc,dar in liniste si cu o resemnare nu lipsita de o anume dulceata,pe care imi place s-o asemui cu acele zile de toamna,palide si caldute,carora le gasesti,dupa dogorile excesive ale verii,un farmec ascuns.Desi in aparenta am acceptat-o,viata aceasta nu mi se potriveste deloc,sau cel putin nu seamana nici pe departe cu viata la care visez si pentru care ma cred facut.Poate ca ma insel,poate ca intr-adevar,nu-s potrivit decat pentru acest fel de viata;dar imi vine greu s-o cred,caci daca asta mi-ar fi soarta,m-as fi impacat mai usor cu ea si asprimile ei nu m-ar fi lovit in atatea privinte- si inca atat de dureros.”
“Poate ca fericirea a trecut pe langa mine,si n-am observat-o- ca un orb ce-am fost-poate ca i-a rasunat si glasul,dar vuietul furtunilor interioare m-a impiedicat sa-l aud.”
“Dar degeaba raman tot atat de nelinistit si tot atat de nehotarat.Faptul se datoreaza poate imprejurarii ca traiesc prea mult cu mine insumi si ca cele mai mici amanunte dintr-o viata atat de monotona ca a mea iau proportii neasteptate.Prea mult ma ascult traind si gandind;imi aud bataile arterelor,pulsatiile inimii;concentrandu-mi atentia deslusesc ideile cele mai imperceptibile din aburii tulburi in care pluteau si le dau o forma concreta.Daca as fi mai activ,atunci nu as observa toate aceste lucruri marunte si n-as avea timp sa-mi privesc sufletul la microscop,asa cum fac toata ziua.Larma,care insoteste actiunea ar face sa-si ia zborul stolul gandurilor lenese care imi zumzaie prin cap si ma zapapcesc cu falfaitul aripilor;in loc sa alerg dupa fantasme,m-as lupta cu realitatile vietii;nu le-as cere femeilor decat ceea ce pot da;placere, si nu as incerca sa imbratisez nu stiu ce fantasma ideala impodobita cu nebuloase perfectiuni.”

(Teophile Gautier-"Domnisoara de Maupin")

Sah

Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu inaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El imi ataca plamanii,
Eu ma gandesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i castig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata in forma de cruce)
Dar eu ii pun in fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Ii mai castig cateva piese,
Dar,uite,jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
- O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Imi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
In spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.
Eu imi aprind o tigara
Si continui partida.

Marin Sorescu

Rapirea din Serai

Viata-i o succesiune de evenimente fericite!Noroc!
Nu sunt multe lucruri de facut in viata:un copil,un lucru care sa ramana dupa tine…O fotografie,o biluta,o parghie…zise Arin potivindu-si verigheta pe deget si aratandu-se mai putin entuziasmat de frumusetea vietii care-l sufoca pe celalalt.
Era de vreun ceas in crasma cu vecinul de la trei caruia acum vreo luna ii nascuse nevasta un baiat,prilej ca omul sa-si dea toate economiile pe romuri si beri cu prietenii,colegii si vecinii carora le preamarea viata si le impartasea fericirea.Toti ii respectau efuziunile deoarece credeau in marea taina a nasterii si aveau o oarecare frica de Dumnezeu,dar nu prea consonau la fericire,acest cuvant inducand mai degraba o jena in discutiile publice la noi la romani.
Asadar Arin isi mangaia verigheta productie personala si se gandea la ale lui incercand din cand in cand sa incurajeze bucuria vecinului.El ce facuse in viata?Era trecut de cincizeci de ani,trecuse dealul - cum se spune - si vedea bine ce lasase in urma:la lucru era respectat,avea vechime in firma,era un meserias bun,castiga si pe langa salariu,stia pe langa lacatuserie si tinichigerie si ceva mecanica fina.Te-nvata viata de toate:daca era de reparat o masina de cusut Singer,Arin o repara,daca era de montat o tamplarie metalica,Arin o monta.Daca avea unul de varuit si vroia sa iasa mai ieftin,mergea Arin si-i varuia.Stia sa potriveasca din ochi culorile pentru ca in timpul liber mai si picta.Cate-o cabana pe malul unui rau de munte cu doi cerbi in preajma,cate-un apus pe un lac inrosit pe care se dragaleau doua lebede,cate-o insula pe mare de care era legata o barca cu doi indragostiti care stateau la umbra palmierilor…Stia sa picteze si tiganci cu flori si femei dezbracate si peisaje din paduri…Putea sa reproduca o ilustrata din Paris sau din insulele Tenerife…Ce voia clientul!El,de capul lui,facuse mai mult Rapirea din Serai.Din Rapire facuse vreo douazeci de bucati pe care le daduse cunoscutilor si colegilor,de multe ori contra unui serviciu,contra unui ajutor,pe cateva sticle de aracet,pe cate-o scula luata imprumut,pe cate o sticla de rom,la cate o zi de nastere.Care cum…O Rapire isi pastrase pentru el,dar nu-i prea placea cum a iesit.Picioarele cailor nu erau ca lumea…Nici voalurile cadanelor nu aratau asa…in vant,cum le voia el si apusul de soare nu avea culoarea potrivita.Aceasta Rapire si-o dusese in beci si si-o pusese deasupra scaunelului pe care statea cand lucra acolo.
Orice om de la bloc are amenajat in subsol un beci.O boxa in care tine ambalaje,lucruri uzate,netrebuincioase sau butoaie cu muraturi.El isi inchisese cu placi de B.C.A. un spatiu in preajma conductelor de apa calda in care isi amenaja un atelier de mecanica fina.Avea un strung mititel,dar foarte bun si tot felul de alte scule care-l ajutau sa faca din fier tot ce dorea.Facea holsurube,bolturi,coltare.techere.plute de pescuit,inchizatori,capete de yale,zaruri,butoni de broasca,vizoare…Din resturi facea papusi cu par de span…
Cateodata,cand se intorcea pilit din oras sau cand se supara pe nevasta,dormea in beci,in boxa,pe un prici acoperit de paturi.Se ghemuia acolo si dormea linistit fara sa dea nimanui socoteala.
Atelierul acela era si locul unui secret arzator:Arin s-a saturat intr-o vreme sa faca numai lucruri utile,folositoare si de vreo douazeci de ani avea pasiune a de a face la strung mici obiecte de fier care nu erau bune la nimic.Nu spusese nimanui nimic despre asta pentru ca sa nu-l creada ceilalti nebun,sarit,om nelalocul lui,dar facea lucrusoare sclipitoare,perfect slefuite care habar n-avea la ce-s bune.Ii placea sa faca asta,il relaxa,avea sentimentul coborarii pe un taram adanc,necunoscut celorlalti,in care el era stapanul absolut a tot ceea ce se nastea si exista.
Bau romul,il stinse cu berea,il asigura pe vecinul lui,proaspat tata,ca il respecta enorm pentru noua lui calitate si pleca acasa.Se afunda iar in viata lui ca intr-o padure tomnatica,fosnitoare si se lasa dus de valurile de frunze zi dupa zi,an de an.
Serviciul,prietenii,cate-o picatura la o zi de nastere,cate-o zala montata,cate-o usa de automobil reparata,cate-o pileala cu un coleg sau un vecin,cate o iesire in verde,un pescuit…Nu sunt multe lucruri de facut in viata:o biluta,o teava,o paghie,un arc,o fotografie,un copil…Ce sa mai faci?!
Intr-o zi a lungii sale vieti - era acum trecut de saptezeci de ani si toate-i pareau departe - cobora ca de-obicei in beci si luand cutia de tabla in care adunase ani la rand micile obiecte nefolositoare avu o stranie senzatie de implinire.Un fel de "acum e gata","e de ajuns" care l-a potopit privind obiectele mici de fier.O traire confuza,inexplicabila care-l facu sa goleasca bancul de lucru de orice scula si sa rastoarne gramada de obiecte din cutie in mijlocul ei.O privi asa,stralucind in lumina slaba a becului,apoi o intinse cu mana punand lucrurile unul langa celelalt.Le lua apoi pe rand in mana,le studie,pe unele mai vechi le curata cu smirghel si dintr-o data,jucandu-se cu doua dintre ele,observa ca se potrivesc,ca se imbina.Le puse laolalta si cauta un altul care sa aiba capul facut astfel incat sa intre in stutul celui de-al doilea.Il gasi si merse mai departe.
Ca intr-un joc magic obiectele din fata lui intrau,unul in altul,se imbucau,se infiletau,se imbinau,dand nastere unui nou obiect.Curand Arin tinea in mana un pistol impecabil,nou-nout,lucitor si pe masa,in fata lui,se afla doar inca un lucru din cele din cutie care intra perfect in butoiasul pistolului:un glont.
Uluit de asa intamplare Arin puse teava pistolului in gura si apasa pe tragaci.Auzi bubuitura,o mare de lumina ii exploda in fata si cazu de pe scaunel,chircit,la picioarele bancului de lucru.O aschie a sarit din diamantul timpului.
In spatele lui,sangele imprastiat de glontul care-i traversase teasta se lati pe panza intr-un apus de soare perfect si dadu viata voalurilor cadanelor in cea mai reusita si frumoasa Rapire din Serai.

Alexandru Uiuiu

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,
cânta dintr-un flaut de os şi zicea:
— Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
— Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...
Dar prinţul trecând zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi, el dădea buruiana-ntr-o parte:
— Priviţi, cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeata de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: — Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi , el zorea risipite alaiuri:
— Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!...
— Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind indrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: — Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el striga îndemnându-i spre creste:
— Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeata de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspundea întorcându-se: — Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase năprasnic prin colbul roşcat.
— Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
— Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar el răspunse-ntorcându-se: — Taci.
Mai bine ia cornul si suna intruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creştete luna
şi cornul sună , însă foarte puţin.

Ştefan Augustin-Doinaş

Mai sus!

S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliţei: „Pitpalac!”
Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului.
Dar peste puţin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul şi se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerită în care să-şi verse prinosul.
Scuturându-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocârliei. Apoi se dezlipi de ţărână şi, pâlpâind din aripi, se înălţă.
Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.
Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, şi-ncă una.
Mai sus!
Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea şi pentru soare cânta.
I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de ţărâna pământului, — ea şi raza, în singurătatea ameţitoare a înălţimilor...
Îşi avântă din ce în ce cântecul; şi încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănţuie glasul, i-l ţine închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, uşoară ca aerul, străvezie ca el.
Mai sus! mai sus!
Şi trupul mereu o trage înapoi către pământ, şi raza mereu o cheamă către înălţimi.
Într-un avânt îşi pune cea din urmă putere şi, deodată, se simte, în sfârşit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.
Şi-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalţă singur, tremurător şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de ţărână spre pământ.

Emil Gârleanu

Condiţie

Sunt

asemenea

nisipului clepsidrei

care

poate fi timp

numai

în

cădere.

Ana Blandiana

Cufundare interioara

"Să ne închipuim o plantă: cum prinde rădăcină în sol, cum dă la iveală frunză după frunză, cum se desfăşoară în floare. Iar acum să ne imaginăm lângă plantă un om. Să dăm viaţă în sufleţul nostru gândului că omul are calităţi şi aptitudini care prin comparaţie cu cele ale plantei sunt mai desăvârşite. Gândiţi-vă că el se poate deplasa aici sau acolo potrivit sentimentelor şi voinţei sale, în timp ce planta este legată de sol. Acum spuneţi: Desigur, omul este mai perfect decât planta; în schimb, eu constat la el şi însuşiri pe care la plantă nu le percep şi prin aceasta planta mi se pare, dintr-o anumită perspectivă, mai perfectă decât omul. Omul este plin de pofte şi pasiuni, el este condus de acestea în comportamentul său. Referindu-mă la om, eu pot vorbi de rătăciri datorate poftelor şi patimilor sale. La plantă constat că ea urmează legile pure ale creşterii de la frunză la frunză, că îşi deschide floarea fără pasiune spre raza solară virgină. Pot spune că omul are o anumită perfecţiune faţă de plantă, dar el a plătit această perfecţionare prin aceea că a lăsat să se adauge în fiinţa sa forţelor plantei, care mie îmi apar pure, pofte, dorinţe şi patimi. Îmi imaginez că sucul verde curge prin plantă şi că aceasta este expresia legilor de creştere pure, lipsite de patimă. Apoi îmi imaginez cum sângele roşu curge prin venele omului şi cum acesta este expresia poftelor, dorinţelor şi patimilor. Fac să se nască toate acestea în sufletul meu ca un gând plin de viaţă. Îmi reprezint, mai departe, cum omul este capabil de evoluţie; cum îşi poate clarifica şi purifica poftele şi patimile prin capacităţile sale sufleteşti superioare. Mă gândesc cum poate fi distrus astfel ceva inferior din poftele şi patimile acestea, şi cum ele pot să renască pe o treaptă superioară. Atunci sângele va putea fi expresia poftelor şi patimilor purificate. Privesc, de exemplu, în spirit la trandafir şi spun: În petala roşie a trandafirului eu văd culoarea sucului verde al plantei transformat în roşu; iar trandafirul roşu ascultă ca şi frunza verde de legile curate, lipsite de patimi ale creşterii. Roşul trandafirului ar putea să devină pentru mine simbolul unui sânge care este expresia poftelor şi patimilor purificate, care s-au dezbărat de ceea ce este inferior şi în puritatea lor se aseamănă forţelor care acţionează în trandafirul rosu. Încerc să nu prelucrez astfel de gânduri numai în raţiunea mea, ci să le las să devină vii şi în simţirea mea. Eu pot să am o senzaţie care mă face fericit când îmi reprezint puritatea şi lipsa de pasionalitate a plantei care creşte; pot să produc în mine sentimentul că unele perfecţiuni superioare trebuie plătite cu dorinţe şi pofte. Aceasta poate transforma fericirea pe care am simţit-o mai înainte într-un sentiment grav; apoi, se poate anima în mine sentimentul unei fericiri eliberatoare, când mă dăruiesc gândului privitor la sângele roşu care poate deveni purtător de trăiri interioare curate, ca şi sucul roşu al trandafirului. Este esenţial să nu te dăruieşti fără nici o simţire gândurilor care servesc la construirea unei reprezentări simbolice."

Steiner